Povestea lui Pişote….

Povestea lui Pişote….

de `– Viorel Negru –

Copilăria în București, lângă Bucur Obor, mi-a oferit șansa de a descoperi câteva povești de viață. Nu mi-am închipuit vreodată că le voi face cunoscute, poate și pentru faptul că fiecare dintre noi ar trebui să păstreze pentru sine unele poveşti.

Să ai ca om o proprietate exclusivă asupra unor amintiri, amintiri ce te formează ca individ, ca o completare la cei șapte ani de-acasă, școală și, de ce nu, acea școala a vieții la care corigența se dă exclusiv în toamna vieții.

Pişote era un copil, deși avea în jur de vreo 40 de ani. Era împodobit cu barbă și plete, dar Miliția nu-l lua la secție ca să-l tundă aşa cum se întâmpla cu rockerii şmecheraşi din fața blocului. Invidia noastră, a celor care ne ascundeam pletele sub șapcă sau le prindeam cu agrafe furate din trusa mamelor, era atât de mare încât apariția lui zilnică ne dădea ghes la glume stupide. Râdeam de pantalonii lui largi, de cămășile lui lungi cât un furou, de faptul că aduna chiştoacele regale pe care i le aruncam cu o nonşalanță demnă de o proastă creştere. Râdeam tâmp şi zgomotos atumci când vedeam că se aşeza pe bordură şi contempla trecătorii, iar la apariția unei femei lăsa capul în pământ iar ochii i se umezeau.

Îi spuneam Pişote pentru că făcea pipi pe el. Zilnic. Stătea ud indiferent de anotimp şi nu conştientiza că este ruşinos să miroşi a urină şi să te afişezi public purtând amprenta unei probleme fiziologice.

„Nu vă supărați, aveți o țigară? Mama nu-mi dă bani de țigări. Îi este frică să nu-mi iau de băut. Dar eu nu beau”. Acesta era ritualul său zilnic, cerşea țigări, se odihnea pe bordură şi urmărea spectacolul străzii fără să ridice ochii către femei. Ceea ce surprindea…era faptul că, exceptând când făcea pe el, era curat…atât cât poate fi un om ce inspectează coşurile de gunoi in căutarea unei fărâme de tutun.

Zilnic, era imbrăcat altfel, haine ponosite, dar curate. Într-o zi, sectoristul a fost chemat de vecini, pentru că noi, mari oameni pentru o lume atât de mică, ridicam vocea pentru a ne expune părerea vizavi de cine este mai tare, Led Zeppellin sau Deep Purple. Am explicat că suntem băieți de băieți şi că nu înțelegem reclamația vecinilor. Doar nu folosisem cuvinte obscene de natură să provoace indignarea cetățenilor. „Vă luați de noi degeaba, iar cerşetorii stau aici şi se pişă pe ei. Pe ăştia nu-i vedeți?”, am încercat noi să deturnăm golăneşte atenția omului legii. „Nu este cerşetor”, a venit răspunsul sec al sectoristului. „Data viitoare vă amendez dacă mai aveți gura mare”. Apoi s-a îndreptat către Pişote, l-a ajutat să se ridice şi i s-a adresat in cel mai dulce si omenos mod posibil: „Hai Dane, hai să te duc acasâ”. Eram nedumeriți cum omul legii îl ajuta pe Pişote să-şi ridice pantalonii, cum îl mângâia părinteşte pe cap şi vorbea de la egal la egal cu el. I-a aprins o țigară BT, golindu-i buzunarele de toate chiştoacele colectate de la noi. I-am urmărit muți cum se îndepărtau în noapte ca doi prieteni şi l-am auzit pe Pişote murmurând…”Domnii aceia nu ştiu că The Doors sunt regii”. Nu ştiu dacă ruşinea ne-a făcut să plecăm acasă. Poate era ceva între umilință şi ideea că mâine va trebui să ne recunoaştem o înfrângere. Că ne-am înșelat, iar bărbații aceia incipienți din noi  acceptau doar victorii.

Educați în spiritul socialist al șoimilor patriei, al pionierilor și uteciștilor eram convinși că viața ne va fi un lung șir de succese. Ascultam rock şi credeam că această alegere ne face mai speciali. Nu percepeam mesajele adevărate ale pieselor, noi eram băieții cu plete, premianții unei vieți anoste, dar care ne bucuram că ne descurcam fumând Kent de la bişnițari când mai umblam la portofelul mamei. Țineam la secret faptul că în vacanța mare, la bunici, la țară, mă duceam cu vacile vecinilor contra cost si culegeam mere și prune la ferma de stat pentru ceva bănuți care să-mi întărească statutul de rebel la revenirea în Capitală. Eram liberi să vorbim între noi, dar nu în public și făceam pariuri psihologice privind lumea pe stradă. „Uite ăla este prost, facem pariu? Vezi ce şapcă de secretar de partid are? Dar, de aia ce zici? Are liceul sau profesionala?”. Distracții tâmpite reduse la nulitate într-un singur moment: Pişote nu era Pişote! Era Dan! Putea fi Marcel, Ionel sau Viorel. Ştia despre existența rockului, vorbea politicos şi nu îndrăznea sa privească o femeie. Ce fel de exemplar uman ne dădea peste cap ideile despre viață? Ne-a lămurit chiar a doua zi o femeie. N-o mai văzusem prin cartier. I-a dat un sandviş şi ne-a rugat respectuos să nu-i dăm să bea şi să nu ne batem joc  când mai face pipi pe el. ”Doamnă, de unde ştiți că face pe el?.  „Sunt mama lui”. S-a aşezat lângă noi şi ne-a împărțit bilețele cu numărul ei de telefon. „Sunați-mă, vă rog, unul dintre dumneavoastră când este ud. Vă rog.”

Era o doamnă, nu o tovarăşă. Măcar diferența asta o făceam. Dan fusese arhitect, avusese soție și doi copii. Un accident de maşină îi destrămase lumea. Fusese internat la Spitalul 9. Nu mai îndrăznea să se uite la vreo femeie. Nici măcar la mama lui. Plângea. Când auzea glasuri de copii își astupa urechile cu palmele. Facea pipi pe el, îl spăla mama lui zilnic, nu dormea nopțile și citea obsesiv Frații Karamazov. Abia aștepta dimineața să iasă afară şi să vină la domnii de la bloc (adică noi, nemernicii) care îi ofereau să fumeze. Domnii care îi aruncau chistoacele…

„Înainte pleca și nu-l mai găseam. Venea bătut și fără haine. Acum se bucură ca v-a întâlnit și că nu-l alungați.” Pişote.

Viata ne-a îndepărtat pe toți cei din clubul șmecherilor de la bloc. Nu mai știu nimic de Dan, dar în tumultul vieții, în rătăcirea aceasta prin democrația de după 1989, mi-am amintit de el.

Am greșit în viață destul. Mi-am și cerut iertare. Tata spunea că bărbatul care nu știe să-și ceară iertare nu are niciun Dumnezeu.

Față de Pișote nu mi-am cerut iertare. Dar o fac fără să-l văd…de vreo 40 de ani. Și o voi face mereu. Iartă-mă, Dane! Iartă-mă, Doamne!