Există o tentație tot mai prezentă în discursul public de a pune semnul egal între pasivitatea cetățenilor din regimuri autoritare și lipsa de reacție din marile democrații. O astfel de comparație poate părea intuitivă, dar este, în fond, profund nedreaptă. Nu toate tăcerile sunt la fel. Unele sunt impuse. Altele sunt alese.
Rusia: tăcerea ca instinct de supraviețuire
În Rusia, sub conducerea lui Vladimir Putin, opoziția nu este doar descurajată – este sistematic eliminată. De-a lungul ultimilor ani, spațiul public a fost curățat de vocile critice, presa independentă a fost redusă la tăcere, iar protestul a devenit un act de curaj extrem.
Cazul lui Alexei Navalnîi nu este o excepție, ci un simbol. El arată până unde poate merge un regim atunci când își percepe criticii drept amenințări existențiale.
Într-un asemenea context, a cere cetățeanului obișnuit să „iasă în stradă” echivalează cu a-i cere să-și riște libertatea, familia sau chiar viața. Tăcerea, aici, nu este complicitate, ci adesea o formă de adaptare la un sistem care pedepsește brutal orice deviație.
Statele Unite: libertatea de a protesta… și de a nu o face
În Statele Unite ale Americii, inclusiv în perioada marcată de figura controversată a lui Donald Trump, cadrul democratic a rămas funcțional. Alegerile au continuat să fie competitive, presa a fost activă și critică, iar protestele nu doar că au fost posibile, ci frecvente.
Și totuși, apare o altă formă de tăcere. Nu una impusă de frică, ci una născută din:
- polarizare profundă,
- neîncredere în instituții,
- oboseală civică,
- sau, pur și simplu, confort.
Aici nu mai vorbim despre imposibilitatea de a acționa, ci despre lipsa unei voințe colective coerente. O parte a societății se opune, alta susține, iar o a treia privește de pe margine.
Două responsabilități diferite
A judeca aceste două realități cu aceeași unitate de măsură înseamnă a ignora esențialul: diferența dintre constrângere și alegere.
Într-un regim autoritar, responsabilitatea individului este limitată de riscuri reale și imediate. Într-o democrație, responsabilitatea crește tocmai pentru că aceste riscuri sunt, în mare parte, absente.
Cu alte cuvinte, acolo unde nu există libertate, nu putem cere eroism de masă. Dar acolo unde libertatea există, indiferența devine ea însăși o formă de vină.
Concluzie: nu toate tăcerile sunt egale
Este ușor să judecăm din exterior. Mult mai greu este să înțelegem mecanismele care produc tăcerea.
Rușii nu pot fi judecați în afara fricii care le definește realitatea. Dar americanii – și, prin extensie, cetățenii oricărei democrații – nu pot invoca aceeași scuză. Pentru ei, tăcerea nu este o obligație. Este o opțiune.
Iar opțiunile, spre deosebire de constrângeri, vin întotdeauna la pachet cu responsabilitate.
