Echipa națională nu m-a întristat. Nu se mai poate. M-a luminat. Mi-a oferit, fără să vrea, o revelație socio-religioasă: noi nu mai știm să ne calificăm la nimic care nu ne este oferit pe tavă, eventual din naștere.
Dacă pentru Paște ar trebui să trecem de o grupă preliminară, am negocia mielul până l-am transforma în covor de lână. Dacă pentru Crăciun ar exista un baraj, am rămâne cu bradul în parcare, așteptând o decizie favorabilă de la comisie. Iar zilele de naștere s-ar juca în deplasare, pe teren neutru, fără suporteri, fără tort și fără lumânări…poate cel mult una, la căpătâi. Am rata tot cu o consecvență demnă de un popor care se visează ales, alegând, invariabil, prost.
Nu ducem lipsă de emoție. Dimpotrivă, dar o risipim în vânt ca pe cenușa unor nenăscuți, care au murit deja. O consumăm în declarații, în promisiuni și mai ales în „data viitoare”. Emoția noastră nu produce nimic, doar se evaporă. Suntem în mijlocul unui deșert în care nu plouă niciodată, dar toată lumea vorbește doar despre inundații.
Suntem bine pregătiți. Pseudo-teoretic. Avem analize, avem explicații, avem vinovați de serviciu. Ne lipsește doar ceea ce nu se poate mima: reflexul de a conta atunci când contează. De fapt nu ratăm calificări, doar evităm, consecvent, momentul în care ar trebui să demonstrăm că merităm să fim acolo. Astfel rămânem aici mimând lupta pentru o calificare perpetuă la nimic.
Trăim în proximitatea unei sărbătoari, care nu mai vine, dar pe care continuăm să o tot anunțăm.
