Interviu cu scriitorul Dan Octavian Nicolaie.
Cu două volume care pendulează între confesiune și cronică personală, Dan-Octavian Nicolaie aduce în literatură o voce distinctă, lucidă și tandră deopotrivă. ~Lunile unor ani~ este jurnalul unei memorii care nu se lasă pierdute, iar ~13 de mai multe ori~ e o radiografie poetică a unei sensibilități ce transformă realitatea în metaforă. Într-un dialog sincer, autorul vorbește despre scris ca terapie, despre amintiri, timp și poezia ca formă de vindecare.
– În volumul ”Lunile unor ani” vorbiți despre scris ca despre un „baston pentru domnul Alzheimer”, un mod de a vă ancora în memorie. Credeți că literatura poate fi un antidot real împotriva uitării — sau doar o formă elegantă de a o amâna?
– Literatura este cea mai bună barieră în evitarea ciocnirii cu uitarea, care duce inevitabil la repetarea unor greșeli din trecut. Din nefericirea, producția literară are și un mare cusur, trebuie citită, dacă doar pui o carte în bibliotecă, uneori cu paginile lipite din cauza unor erori tipografice, nu rezolvi nimic.
Altfel, sunt un mare fan al uitării, ca un ultim gest, o reverență pentru greșelile noastre cele de toate zilele, pentru că de iertare nu mai poate fi vorba în actuala lume.
– Spuneți că lumea de azi „merge la psiholog, deși are nevoie de un exorcist profesionist”. Ce demoni credeți că bântuie societatea contemporană — și cum se manifestă aceștia în paginile cărților dumneavoastră?
– Nu sunt specialist în demonologie, dar dacă aș fi vă asigur că i-aș înșira pe toți. Lumea în care trăim este bolnavă, oamenii sunt bolnavi, bunul simț zace în șanț cu capul spart. Eu nu fac decât să mă aplec asupra unor întâmplări pe care le consider reprezentative cu un zâmbet amar și cu o îngrijorare aproape prezidențială. O vreme am crezut că oamenii observă instantaneu ce e alb și ce e negru în jurul lor. M-am înșelat, sub steagul gri al progresismului/suveranismului și al oricărui alt –ism, oamenii își permit să se facă de râs fără nicio rușine.
– În cea mai nouă carte a dumneavoastră ”13 de mai multe ori”, poezia pare o reacție medicală la realitate, un simptom al empatiei cronice. Cât din această „ființă medicală” este confesiune autentică și cât este construcție literară?
– De multă vreme nu mai construiesc nimic, nici măcar pe tărâmul literaturii, sunt doar sincer, fac confesiuni. Sunt empatic, chiar dacă mai nou empatia este considerată un defect major. Sunt încântat de rezultate, pierd cunoștințe și amici într-un ritm amețitor. Capra vecinului moare mai spectaculos decât o va fi făcut, dincolo de baladă, Miorița. Să ne fie de bine!
– Scrisul dumneavoastră alternează între ironie tandră și luciditate crudă. Când scrieți, vă lăsați mai mult condus de emoție sau de observația rece a lumii din jur?
– Observ cu emoție. Ironia este prima țintă, luciditate se bagă singură în tablou.
– Dacă ar fi să vă diagnosticați astăzi, după aceste două volume, care ar fi verdictul poetic? S-a vindecat ceva prin scris — sau s-au deschis răni noi?
– Toate s-au vindecat prin scris și toate se vor vindeca, în ciuda numeroaselor răni care apar zilnic pe harta sufletului meu!
