Mircea Lucescu reușește în fotbalul autohton să aibă același efect ca Donald Trump în geopolitica mondială: furtună imprevizibilă!
Au aceeași vârstă. Posedă același tip de orgoliu.
Cutumele sunt făcute praf, regulile de conviețuire se prăbușesc.
Pentru amândoi, sistemul este mereu greșit, ceilalți sunt de fiecare dată vinovați. Carisma lor vine din revoltă și din refuzul de a se preda timpului. Ambii nu vor să accepte bătrânețea și să-și asume înfrângerile. În ambele cazuri, lumea îi privește cu o combinație de uimire, admirație și exasperare.
Când vorbește, Lucescu pare să reinventeze fotbalul din temelii. Când câștigă, triumfă ca un monarh neîncoronat; când pierde, explică de ce tot el are dreptate. La fel ca Trump, nu admite nuanțe, doar victorie sau conspirație. Totuși, fără ei, spectacolul ar păli.
Lucescu e Trump-ul gazonului românesc: perturbator, fascinant, imposibil de ignorat. Într-o lume a tinerilor cu analize tactice sterile, bătrânul „Il Luce” e ultimul mare narcisist al fotbalului autohton.
