Cazul Becali – Mihai Stoica este doar o ilustrare, poate mai vizibilă decât altele, a unei realităţi care se întâlneşte în numeroase companii din România: patronul decide tot, rareori poate fi contrazis, iar atunci când decizia se dovedeşte proastă, vinovaţi sunt aproape întotdeauna ceilalţi.
Nu este neapărat o problemă de bani, de educaţie sau de experienţă. Este o problemă de mentalitate. O mentalitate în care proprietatea asupra unei afaceri este confundată cu proprietatea asupra adevărului. Dacă firma îţi aparţine, ai impresia că şi oamenii care lucrează pentru tine trebuie să gândească în conformitate cu opiniile tale. Nu doar să execute ordinele, ci să le şi considere geniale.
Fenomenul devine mai pronunţat odată cu înaintarea în vârstă a patronului. Experienţa acumulată se transformă, uneori, într-un sentiment de infailibilitate. Contradicţia nu mai este percepută ca un instrument profesional, ci ca o ofensă personală. O observaţie argumentată devine lipsă de respect, iar o opinie diferită este interpretată drept nesupunere.
În jurul unui asemenea patron se formează, inevitabil, o comunitate de confirmare. Oamenii învaţă să nu mai spună ce gândesc, ci ce trebuie spus pentru a păstra o relaţie bună cu şeful. Nu contează dacă decizia este greşită, dacă strategia este falimentară sau dacă realitatea contrazice toate argumentele patronului. Important este ca nimeni să nu-i tulbure convingerea că ştie mai bine decât toţi ceilalţi.
Angajatul ajunge astfel într-o situaţie absurdă. Este plătit pentru experienţa, pregătirea şi competenţa sa, dar nu are voie să le folosească atunci când acestea intră în contradicţie cu opiniile celui care îl plăteşte. Are două posibilităţi: îi cântă în strună patronului la nesfârşit sau pleacă. Uneori, după ani de compromisuri, descoperă că a devenit exact genul de om pe care îl dispreţuia: un executant obedient, care şi-a înlocuit judecata profesională cu instinctul de conservare.
Asta nu este nici profesionalism, nici capitalism matur. Este un soi de feudalism economic, în care patronul este seniorul, angajaţii sunt vasalii, iar loialitatea valorează mai mult decât competenţa.
Faptul că deţii o companie îţi oferă dreptul de a lua decizii, nu garanţia că deciziile tale sunt corecte. Un patron care nu acceptă să fie contrazis nu îşi consolidează autoritatea, ci îşi construieşte propria izolare.
De altfel, cele mai periculoase momente pentru o organizaţie nu sunt cele în care patronul greşeşte, pentru că toată lumea greşeşte, ci cele în care nimeni nu mai are curajul să-i spună că a greşit.
Poţi înfiinţa o companie modernă cu utilaje performante şi birouri ultramoderne, dar să funcţionezi mental după regulile unui domeniu feudal.
Acesta este, poate, unul dintre cele mai persistente paradoxuri ale capitalismului românesc: am modernizat afacerile, dar nu întotdeauna şi relaţiile de putere din interiorul lor. Evul Mediu nu a dispărut. În unele companii, doar şi-a schimbat hainele.


