Am plecat cu trenul în căutarea cititului pierdut și pentru ca orice calatorie are un nume aceasta a fost: #SilentReadingParty.
Aveam cu mine o carte de Orhan Pamuk. Planul era simplu: câteva ore de tren, o carte, liniște și recuperarea acelui gest care pare tot mai greu de făcut în ritmul nostru de fiecare zi – să stai și să citești.
Numai că, lecturându-l pe Pamuk, m-am trezit în Constanța.
Nu chiar în Constanța în care mă dusesem cu trenul, ci într-una pe care ne-a povestit-o scriitorul Adrian Romila. Călătoria a început să aibă două direcții: trenul mergea spre Constanța, iar cartea mă ducea, aproape fără oprire, spre Istanbul.
De fapt, pe drum am fost mai mult în Istanbul decât în Dobrogea.
Asta face literatura cu drumurile. Le complică și, în același timp, le dă un sens pe care orarul trenului nu-l poate explica. Pleci dintr-un loc și ajungi în altul, dar între cele două destinații mai apare o geografie, una pe care nu o găsești pe nicio hartă.
Trenul înainta spre Constanța, Pamuk își vedea de Istanbul, iar eu încercam să-mi amintesc cum era să citesc fără să verific telefonul, fără să mă uit la notificări, fără senzația că, în timp ce citesc, se întâmplă undeva ceva ce ar trebui neapărat să știu.
Poate că asta a fost, de fapt, Silent Reading Party pentru mine: nu o întâlnire cu alți oameni care citesc în liniște, ci o întâlnire cu mine însumi, într-un tren, între două orașe și două lumi.
La capătul călătoriei am ajuns la Constanța.
Dar, după timpul petrecut în compania lui Orhan Pamuk, aveam impresia că mă întorceam din Turcia.
