***Vremea când oricine poate produce „literatură”
Inteligenţa Artificială ne-a pricopsit peste noapte cu milioane de Sandre Brown de toate sexele, iar în acest ocean de sirop lacrimogen nostalgic, e greu să mai depistezi câte o picătură de text original.
Există o schimbare în literatura ultimilor ani despre care se vorbeşte încă prea puţin. Inteligenţa artificială nu doar că îi ajută pe scriitori să redacteze, să corecteze sau să îşi structureze textele. Ea a redus radical distanţa dintre omul care vrea să scrie şi omul care chiar ştie să scrie. Iar reţelele sociale au transformat această diferenţă într-o problemă publică. O nouă generaţie de autori pare să fi descoperit producția de text odată cu apariţia AI. Oameni, care nu au scris până de curând nici măcar un rând, publică, într-un timp foarte scurt, povestiri, fragmente de roman, confesiuni literare, iar unele dintre acestea ajung să circule intens pe reţele.
Fenomenul nu este în sine condamnabil. Dimpotrivă, este firesc ca tehnologia să ofere o șansă unor oameni care, altfel, poate nu ar fi încercat niciodată să scrie. Problema apare atunci când posibilitatea de a produce un text este confundată cu capacitatea de a spune ceva care merită citit.
*Literatura nu ar trebui să ne confirme
Literatura are, printre altele, o funcţie pe care cultura reţelelor sociale pare să o fi uitat: aceea de a ne scoate din propria noastră perspectivă. O poveste bună nu trebuie neapărat să ne spună că avem dreptate. Nu trebuie să confirme că am suferit suficient, că lumea ne-a nedreptăţit sau că sentimentele noastre sunt universale. Uneori, literatura trebuie să ne contrazică. Să ne arate un om pe care nu îl înţelegem. Să ne oblige să privim o situaţie dintr-un unghi incomod. Să ne pună în faţa unei idei pe care nu am avut-o niciodată. Să ne demonstreze că realitatea este mai complicată decât explicaţia pe care ne-am construit-o singuri. Într-o asemenea perspectivă, literatura este o formă de expansiune a conştiinţei.
Or, mare parte din conţinutul literar distribuit astăzi pe reţele pare construit invers: cititorul se recunoaşte în text, îl apreciază tocmai pentru că îi confirmă propriile emoţii şi îl distribuie pentru că se poate regăsi în el. Nu mai este întotdeauna important ceea ce descoperim într-o poveste. Devine important ceea ce recunoaştem în ea.
*„Amintirea” care se repetă
Unul dintre cele mai interesante simptome ale acestei producţii literare este abundenţa textelor pseudo-autobiografice. Copilăria, părinţii, bunicii, iubirile pierdute, singurătatea, boala, moartea, trauma, întoarcerea în satul natal. Sunt teme legitime şi vechi de când există literatura. Problema nu este tema. Problema este lipsa transformării ei în literatură. Faptul că cineva îşi povesteşte o amintire nu înseamnă că a scris o povestire. Faptul că a murit bunica unui autor nu produce automat literatură. Faptul că o relaţie s-a terminat nu transformă automat despărţirea într-un text literar.
Mai grav este atunci când memoria însăşi devine instabilă sau nu există deloc: aceeaşi rudă apare în texte diferite, moare în ani diferiţi, în circumstanţe diferite, poartă alte nume sau are biografii incompatibile. Poate părea un detaliu minor. Nu este. El indică o problemă mai mare: autorul nu este responsabil de propria lume ficţională. O primeşte cu un click.
Un scriitor îşi construieşte personajele, chiar atunci când acestea sunt inspirate din realitate. Le urmăreşte destinul, le cunoaşte trecutul, le înţelege contradicţiile. Un generator de text poate produce, în schimb, o bunică perfectă într-o povestire şi o bunică zgripțuroaică într-o altă povestire fără să aibă niciun sentiment al contradicţiei.
Maşina nu are memorie literară. Autorul ar trebui să aibă.
*Problema nu este că textele sunt scrise cu AI
Ar fi prea simplu să împărţim literatura în două tabere: text scris de om şi text scris de inteligenţă artificială.
AI poate fi un instrument extraordinar. Poate ajuta un autor să îşi verifice construcţia, să observe o repetiţie, să testeze o structură, să găsească o formulare sau să îşi pună întrebări despre propriul text. Dar există o diferenţă fundamentală între a folosi AI pentru a-ţi pune textul sub presiune şi a folosi AI pentru a produce textul în locul tău. În primul caz, instrumentul îl obligă pe autor să fie mai atent. În al doilea, autorul riscă să devină doar operatorul unui mecanism care produce fraze. Iar frazele pot fi impecabile. Pot fi chiar frumoase. Dar literatura nu este o competiţie de fraze frumoase.
*Reţelele sociale au o problemă cu originalitatea
Există şi o altă componentă a fenomenului: algoritmul. Reţelele sociale nu recompensează neapărat originalitatea. Ele recompensează ceea ce poate fi recunoscut rapid, consumat rapid şi distribuit rapid. De aceea, un text care vorbeşte despre „rana copilului interior”, „bunica plecată dintre noi”, „oameni care nu ne mai merită” sau „învăţarea de a ne alege pe noi înşine” are un avantaj. Cititorul ştie imediat despre ce este vorba. Nu trebuie să intre într-o lume necunoscută. Nu trebuie să depună efort. Nu trebuie să îşi schimbe perspectiva. Se recunoaşte. Iar recunoaşterea produce reacţie.
Literatura adevărată poate produce însă şi nedumerire, iritare, uimire, chiar respingere. Uneori trebuie să treacă timp până când cititorul înţelege ce i s-a întâmplat în timpul lecturii. Acest tip de literatură nu este neapărat compatibil cu mecanismul unei platforme care măsoară succesul în aprecieri şi distribuiri.
*Ce mai rămâne original?
Paradoxal, tocmai această avalanşă de texte poate face ca originalitatea să devină mai preţioasă. Când milioane de oameni pot produce texte corecte gramatical, coerente şi aparent literare, corectitudinea nu mai este o valoare suficientă.
Va conta vocea.
Va conta observaţia.
Va conta experienţa.
Va conta capacitatea de a vedea ceea ce ceilalţi nu văd.
Va conta ideea care nu poate fi obţinută prin simpla combinare a unor formule deja existente.
Scriitorul/Jurnalistul care a stat în faţa oamenilor, care a urmărit conflicte, negocieri, falimente, victorii, minciuni, ambiţii şi eşecuri acumulează o arhivă umană pe care niciun model de inteligenţă artificială nu o poate reproduce identic. Nu pentru că AI nu poate descrie aceste lucruri. Le poate descrie foarte bine. Ci pentru că experienţa produce observaţii pe care nu le găseşti într-un prompt. Aici poate fi una dintre marile şanse ale autorului autentic în epoca AI. Nu să scrie mai repede decât maşina. Nu poate. Ci să vină cu o lume pe care maşina nu o poate inventa decât după ce ea a fost deja inventată de oameni.
*Textul original nu va muri, dar va trebui să se apere
Asaltul AI nu va distruge literatura. Poate însă să distrugă, pentru o vreme, criteriile prin care literatura este recunoscută. Vom avea tot mai multe texte care arată ca literatura. Vom avea mai mulţi autori. Vom avea mai multe cărţi. Vom avea mai multe confesiuni sau pseudo-confesiuni.
Vom avea mai multă „proză” publicată instantaneu. Şi tocmai de aceea va deveni mai greu să găseşti ceea ce contează. Textul original va trebui să concureze nu doar cu alte texte originale, ci cu o cantitate uriaşă de text prefabricat.
Dacă literatura îşi va păstra această funcţie – aceea de a ne surprinde, de a ne tulbura şi de a ne lărgi orizontul, nu doar de a ne confirma – textul original nu numai că va supravieţui, va deveni mai necesar decât înainte.
