Dragii mei, scriu cu gândul că voi nu veţi mai citi nimic, nici măcar această scrisoare. Aşa stând lucrurile, plasat la jumătatea drumului dintre străbunicii mei, care nu au citit nimic (erau analfabeţi), şi voi, strănepoţii mei, care nu veţi mai citi din cu totul alte motive, mă gândesc cu mare bucurie la ziua de azi când merg la târgul de carte Bookfest, să cumpăr, evident, nişte cărţi, cu plăcerea de a face ceva complet inutil pentru trecut şi viitor (ambele îndepărtate): să citesc.
Întreaga mea viaţă am urmărit să mă bucur de lucrurile inutile (conform majorităţii oamenilor), care nu-mi folosesc din punct de vedere material şi care nu-mi asigură niciun fel de prosperitate. Am citit fără să devin mai bogat, am ascultat muzică fără să devin mai eficient, am privit şi iubit oameni fără să-i transform în resurse. Am pierdut timp, cum s-ar spune, dar l-am pierdut cu bucurie, cu demnitate… cu conştiinţa că îmi salvez sufletul.Astăzi, la Bookfest, printre standuri vesel ordonate şi miros de tipar proaspăt, am sentimentul că particip la un ritual straniu, imposibil de înţeles cu două-trei sute de ani înainte şi înapoi. Oameni care cumpără pagini cu litere pe ele ca şi cum ar cumpăra ferestrele unor case pe care nu le pot avea. Pentru că fiecare carte este o fereastră către un loc în care nu vom ajunge niciodată, dar pe care putem să îl vizităm cu ajutorul imaginaţiei noastre şi mai ales a alora.
Încă mă întreb dacă nu cumva acest gest – cititul – este deja o formă de rezistenţă discretă. Nu împotriva lumii, ci împotriva vitezei ei. Împotriva acestei grabe care ne învaţă să nu mai privim nimic până la capăt, să nu mai ascultăm nimic până la final, să nu mai terminăm nici măcar propriile noastre gânduri.
Poate că voi, strănepoţii mei, nu veţi mai citi nu pentru că nu veţi mai şti, ci pentru că nu veţi mai avea răbdare. Sau poate pentru că lectura va fi devenit ceva prea lent pentru lumea voastră, aşa cum mersul pe jos pe distanţe lungi a devenit pentru noi o formă de nostalgie sportivă.Îmi imaginez că veţi avea totul condensat: idei, emoţii, vieţi întregi trăite în câteva secunde, fără pauză, fără pagini întoarse, fără acel mic zgomot al hârtiei care se îndoaie sub degete. Şi poate că atunci veţi privi această scrisoare ca pe o relicvă inutilă, un obiect dintr-o epocă în care o parte dintre oameni îşi permiteau luxul de a nu fi eficienţi.
Dar eu, în ziua aceasta, îmi port inutilitatea ca pe o formă de libertate. Aleg cărţi care nu mă vor ajuta la nimic concret (potrivit unora). Le duc acasă ca pe nişte musafiri tăcuţi, ştiind că nu îmi vor cere nimic în schimb, decât atenţie, şi poate că asta este singura formă onestă de relaţie pe care am mai păstrat-o: atenţia acordată celor care nu cer nimic.
Dacă această scrisoare va ajunge vreodată la voi, să ştiţi că nu vă judec, nu vă condamn şi nu vă ofer niciun sfat. Doar vă spun că am existat într-un timp în care oamenii încă mai citeau fără scop, iubeau fără randament şi pierdeau ore întregi cu activităţi care nu produceau nimic măsurabil.Dacă totuşi nu veţi citi nimic, atunci această scrisoare îşi împlineşte perfect destinul: acela de a fi inutilă până la capăt.”
Dan Nicolaie
