-de Viorel Negru –
Nu-l cunosteam pe părintele Crin…
Nu știu de ce unele flori nu ofilesc pe de-a-ntregul. Crinii păstrează parfumul acela de mir scăpat din sticluță. Pe părintele Crin-Triandafil Theodorescu l-am cunoscut personal, și parcă era tata, mama, fratele, vecinul și toată lumea asta cunoscută și trecută prin ochii senini ai cerului.
Auzisem de el în muzica mea preferată, în „Sleeping Sun” de la Nightwish, în „With or without you” de la U2, „Cred în fericirea noastră” a Doinei Badea, în „I love you till the end” de la The Pogues.
Nu-l cunoșteam, dar îl citeam în neștire, ca un copil ce ține lanterna sub plapumă ca să mai fure două capitole din cartea cu Făt frumos din lacrimă. Părintele Crin era personajul meu preferat, era Ipu, era Pădurea Spânzuraților, Vitoria Lipan din Baltagul, Nicolae Moromete și toți ăia greu încercați care au cucerit lumea.
Părintele Crin intră în peșterile sufletului cu lămpașul. În liniște. Să nu deranjeze sfințenia naturii.
Părintele Crin trăiește. Undeva în nord-vestul țării, în țara Năsăudului, acolo unde academicienii se înghesuie la biserica lui, alături de cei cu nenorocul școlii, dar cu frică de Dumnezeu.
Altădată acum plecam la mama. Petreceam Paștele cu dânsa, deși sărbătoarea Învierii Domnului nu-i mai trezea decât amintiri cu ouă și cozonac. Nu mai știa rostul zilelor ce treceau, dar se închina. Se ruga așa cum știe ea, cu mâinile împreunate și-și făcea cruce. Se uita la televizor și-l închidea imediat ce vedea război, politică sau alte suferințe.
Mă duceam la dânsa. La 500 km distanță de Năsăud. Dar, de fapt…mă duceam la Crin. Părintele Crin. Era acolo. Cu mine. Și îl îmbrățișam, și plângeam. El, Crin, care mi-a spus la un moment dat: „Roagă-te, Viorel. Se va sfârși curând”. A doua zi, mama s-a înălțat…
Iertare, părinte. Mi-am adus aminte și nu m-am putut abține…
